La început, Înălţarea se serba la 50 de zile după Paşti, împreună cu Rusaliile, ca o pecetluire a perioadei pascale. Abia în secolul al V-lea este amintită de Fericitul Augustin ca fiind prăznuită într-a 40-a zi după Înviere, dată care va şi rămâne stabilită în calendarul bisericesc.
Icoana sărbătorii înfăţişează ceea ce evangheliştii Marcu şi Luca descriu în evangheliile lor, anume că Domnul Hristos s-a înălţat la cer fiind învăluit de un nor, în văzul Apostolilor şi al celor doi bărbaţi (îngeri) care le spuneau Apostolilor că tot aşa va veni Domnul, la sfârşitul veacurilor. Icoana redă în limbajul ei specific aceste lucruri, dar le şi completează, primind elemente care întregesc semnificaţia teologică a evenimentului.
După cum menţionează textul scripturistic, cadrul icoanei este un ţinut deluros sau muntos, pentru că Înălţarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor. În acest spaţiu apar personajele sfinte, dispuse, în majoritatea reprezentărilor, într-o construcţie simetrică, care evidenţiază două planuri, unul pământesc, cu Apostolii şi cei doi îngeri şi Maica Domnului în centru, iar deasupra, Mântuitorul în slavă, înconjurat de îngeri, ridicându-se la cer.
Scena Domnului purtat de îngeri în slavă este şi o icoană profetică a Celei de-a doua veniri, după cum le-au vestit şi îngerii Apostolilor (Fapte 1, 11). La Înălţare este în ipostaza de Răscumpărător, dar, la Parusie, va fi de Judecător. Este imaginea grandioasă a Bisericii, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri unind trecutul, prezentul cu viitorul, cele pământeşti cu cele cereşti, în centru avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos.
